Întorcându-mă dintr-un mic concediu petrecut undeva la Dunăre, chipurile la peşte – nu, nu am prins nimic, dacă nu veneam cu nişte prepeliţe şi alte cele să facem un grătar, muream de foame pe acolo în baza a ce prindeam noi – am trecut pe lângă un magazin care a deschis o aprigă discuţie între mine şi un amic. Undeva prin sau la ieşirea din Feteşti. Magazinul respectiv avea o firmă mare de genul „Bio-Market”. Cum ar veni era nişat pe produse naturale, bio, ecologice.
Era părăsit, dărăpănat, cu geamurile sparte şi doi maidanezi făcând voioşi copii în curtea lui cu limbile scoase. Arăta extrem de dezolant, deşi se vedea că s-au investit ceva bani în el, a fost cândva scos ca din ţiplă, lucios şi pesemne cu firma luminoasă „Bio-Market” funcţionând nu atârnând spartă. Singura lui greşeală e că s-a axat pe produse eco. Probabil sperând că trendul bio în România ii va asigura prosperitatea. Nimic, absolut nimic mai fals.
Interlocutorul meu insista că alimentele bio au clienţi. Şi se dădea exemplu pe el, care nu consuma ouă de prepeliţă (nu le considera bune) dar în schimb cumpără numai şi numai ouă bio de la găini crescute free-range, costând undeva la 6-7 lei cartonul de 6 ouă. Adică undeva la triplu faţă de ouăle de găină ne-bio. Bun, nu am contrazis pe nimeni, atâta doar că am arătat că în România partea de bio este IMENSĂ doar în vorbe, când e vorba de decizia luată la raft 95 % vor cumpăra ÎNTOTDEAUNA roşia de 2 lei fără niciun gust pompată cu chimicale să se umfle rapid, în dauna roşiei de 5 lei dulci, gustoase şi uneori neaspectuoasă obţinută bio. Ok, poate nu întodeauna, poate nu e chiar 95 % procentul. Dar este suficient să ne uităm în jur să vedem câţi „rezistă” în piaţă menţinând producţia de tip bio.
Este extrem de simplu, eu investesc să zicem 10.000 lei şi obţin 1 tonă de un produs oarecare (poate să fie roşie, prună, sau ou, nu contează) pe o cale cât mai naturală şi fără chimicale pompate. Cifrele sunt din burtă dar raportul final nu. Diferind de la produs la produs se poate obţine cu acelaşi cost o producţie dublă sau chiar triplă, faţă de metoda „tradiţională şi naturală” mai lentă şi neforţată. Astfel, vecinul şi concurentul meu cheltuind tot 10.000 lei obţine 3 tone. Evident că în această situaţie la tarabă eu ori vând de 3 ori mai scump ca să am acelaşi profit ca şi el, rămânând cinstit si cu produse bio, ori mă apuc să fac şi eu ca el.
Aici intervine întrebarea, românii susţin producţia bio, sunt dispuşi să plătească mai mult pentru calitate? Ok, toata lumea se plânge de roşia turcească fără gust, dar plateşte cineva de 3 ori mai mult pe una românească sau de altă naţie cu gust? Ei bine, vă dau exemplu concret, din zeci de vecini care se ocupă cu legumicultura în jurul meu la punctul de lucru – care acum 10-15 ani aveau TOŢI doar produse naturale – în ziua de azi nu mai găşeşti unul cu producţie fără chimicale picurate la rădăcină. Ce gaseşti în schimb este un petic de 4-5 m din solariile lor lungi uneori de sute de metri, în care îşi produc pentru ei şi familiile lor bio, iar restul la vânzare. Ţăranii noştri se concurează şi între ei dar şi cu turcii, iar în timp asta a dus la situaţia de azi. Au fost unii care au rezistat contra-curentului câţiva ani – chiar şi 7-8 unii mai încăpăţânaţi! -, dar încet-încet obligaţi de piaţă toţi au ales calea producţiei maxime cu costuri minime sacrificând calitatea, ceea ce se traduce în profit.
Ce nu dorea amicul să accepte este exact acest lucru: în discuţii amicale pare că toată lumea vrea produse naturale, bio, eco, deco, mai bune chiar dacă mai scumpe. Dar ca şi obicei de consum concret, la raft, lucrurile stau cu totul altfel, românii fiind şi presaţi de veniturile lor mici. Poate neamţul se uită altfel la 10 euro prin comparaţie cu românul cu traista în piaţă. Cum ar veni mişcarea bio de pe facebook nu păcăne cu vânzările, nici pe departe. Pentru fiecare 6 ouă de găină ecologice cumpărate de amic, se vând câteva mii din cele la mai puţin de jumătate de preţ. Care business e mai profitabil? Care face vânzări?
Totuşi, mai există o cale, cea aleasă de mine. Asta fiindcă eu mi-am putut permite să am răbdare. Da, este foarte mică nişa celor care cu adevărat sunt dispuşi să plătească pentru un produs alimentar de calitate nu doar din vorbe, dar dacă poţi să o fidelizezi într-un timp mai lung (vorbim aici de ani) ei devin suficienţi pentru a susţine business-ul. E adevărat, vorbim doar de un business mic, dacă vrei afacere care să îţi aducă milioane de euro pur şi simplu nu ai piaţă de desfacere în România pentru aşa ceva, trebuie să treci la categoria calitate praf dar cu preţ de vânzare mic ca să vinzi „maselor”. Iar cei care se duc la piaţă cu roşiile sau zmeura lor nu au acest timp, fiind presaţi de „fereastra de vânzare” şi de cheltuielile curente.. şi evident, de foarte multe ori sunt pur şi simplu lacomi, suferinzi de boala capitalismului feroce şi alergând disperaţi după profit maxim cu orice preţ. Eventual îmbolnăvind şi omorându-şi clienţii cu pesticide, nu contează pentru ei. Că pentru familie au peticul lor separat, curat şi natural.
Eu unul având răbdare şi timp, lună de lună îmi cresc uşor şi sigur baza de clienţi fideli, nesacrificând calitatea. Dar Bio-Market-ul dărăpănat şi părăsit este reprezentativ pentru România zilelor noastre. Poate în viitor se va schimba acest lucru, odată cu o cât de firavă creştere generală a veniturilor populaţiei. Să sperăm, căci alimentaţia de calitate este vitală pentru organism, spre deosebire de să zicem o cămaşă de 10 lei care se rupe la prima purtare fiindcă a fost praf la calitate şi aia e, nu contează. Alimentaţia proastă în schimb poate duce la probleme extrem de grave.